Terapia prin regresie și cercetarea științifică: ce știm până acum
Terapia prin regresie este una dintre acele metode despre care oamenii au, de multe ori, o părere înainte să afle ce presupune de fapt. Pentru unii este fascinantă, pentru alții ridică întrebări, iar în mediul profesional apare aproape inevitabil întrebarea: există cercetare științifică în acest domeniu?
De câteva decenii, psihologia și psihoterapia transpersonală studiază de zeci de ani experiențe care depășesc registrul obișnuit al identității și al biografiei personale: stări extinse de conștiință, experiențe spirituale, experiențe de tip regresiv, fenomene perinatale, experiențe de moarte în apropierea morții, trăiri mistice și alte experiențe excepționale ale conștiinței. Autori precum Jung, Abraham Maslow, Stanislav Grof, Anthony Sutich sau Charles Tart au contribuit semnificativ la dezvoltarea acestui domeniu.
Psihologia transpersonală a apărut la sfârșitul anilor ’60 și a a adus în câmpul psihologiei o întrebare importantă: cum lucrăm profesionist cu experiențele umane care depășesc modelele psihologice clasice?
Terapia prin regresie se află în această zonă de explorare. În cabinet, din punct de vedere terapeutic, interesul central legat de experiența regresivă îl reprezintă experiența persoanei: emoțiile activate, senzațiile corporale, semnificația pe care o descoperă și schimbările care apar ulterior în viața sa.
De-a lungul timpului, cercetătorii au studiat această zonă din perspective foarte diferite. Există studii privind rezultatele terapiei prin regresie, cercetări calitative despre experiența clienților, studii de caz, cercetări experimentale asupra regresiei hipnotice și investigații academice asupra amintirilor spontane din presupuse vieți anterioare.
În acest articol vreau să trec în revistă câteva dintre cercetările existente despre terapia prin regresie, într-un limbaj accesibil, și să vedem ce știm până acum, ce rezultate au fost obținute și unde se află astăzi cercetarea acestui domeniu.
Studii direct despre terapia prin regresie
Dacă vrem să vorbim serios despre terapia prin regresie, merită să ne uităm mai întâi la studiile care au încercat să măsoare efectele ei direct, pe simptome și pe starea clienților.
1. Ronald van der Maesen – studiu privind terapia prin regresie în Surinam
Unul dintre cele mai interesante studii a fost realizat între 2002 și 2003 în Surinam, de Ronald van der Maesen. Cercetătorul a vrut să vadă dacă terapia prin regresie poate produce schimbări măsurabile în cazul unor probleme psihologice, psihosomatice și fizice cronice.
Au fost recrutați 75 de participanți, cu vârste între 17 și 71 de ani. Aceștia au fost repartizați aleatoriu fie într-un grup care urma să primească terapia, fie într-un grup de control care a rămas inițial pe lista de așteptare. Protocolul a inclus patru ședințe individuale, desfășurate săptămânal.
În analiza finală au rămas 41 de participanți: 24 în grupul de tratament și 17 în grupul de control.
Pentru a vedea dacă simptomele participanților s-au redus, cercetătorii au folosit SCL-90, un chestionar psihologic care măsoară nivelul mai multor tipuri de dificultăți emoționale și psihologice, precum anxietatea, depresia, somatizarea sau starea generală de disconfort psihic. Rezultatele au arătat că scorul mediu SCL-90 a scăzut de la 187 înainte de terapie la 113 după terapie. Diferența față de grupul de control a fost semnificativă statistic, iar mărimea efectului raportată a fost mare, Cohen d = 1,16.
La evaluarea realizată după șase luni, 38% dintre participanți au raportat dispariția completă a problemei inițiale, iar 56% au raportat o reducere semnificativă a simptomelor. Un alt detaliu relevant este că aproximativ 60% dintre participanți au relatat, în timpul terapiei, experiențe pe care le-au interpretat ca aparținând unor vieți anterioare.
Studiul este important mai ales pentru că a folosit repartizare aleatorie și un grup de control pe listă de așteptare, ceea ce îl diferențiază de simplele rapoarte de caz sau de studiile bazate exclusiv pe impresiile clienților.
Citește studiul și sinteza cercetărilor lui Ronald van der Maesen: https://regressionjournal.org/jrt_article/studies-on-the-effectiveness-and-client-satisfaction-in-past-life-or-reincarnation-therapy-ronald-vand-der-maesen-is
2. Ronald van der Maesen – terapia prin regresie la persoane care aud voci
Între 1997 și 1998, van der Maesen a realizat și un studiu pe persoane care prezentau halucinații auditive persistente. Întrebarea cercetării a fost dacă terapia prin regresie poate reduce simptomatologia generală și distresul asociat auzirii vocilor.
Au participat inițial 54 de persoane, dintre care 44 se aflau deja în tratament psihiatric, în principal pentru schizofrenie sau tulburări înrudite. Participanții au fost repartizați aleatoriu fie în grupul de tratament, fie în grupul de control. După abandonuri, analiza finală a inclus 13 persoane în grupul de tratament și 14 în grupul de control.
În grupul care a făcut terapia, nivelul general al simptomelor măsurate prin SCL-90 a scăzut de la 217 la 169. Diferența față de grupul de control a fost semnificativă statistic (p = .001), iar mărimea efectului a fost mare (Cohen d = 1,40).
La șase luni după încheierea intervenției, patru participanți au raportat că nu mai auzeau vocile, 14 au descris o reducere substanțială a distresului asociat acestora, iar 21 au raportat beneficii psihologice suplimentare.
Terapia prin regresie, în forma folosită în acest studiu, a lucrat cu un spectru mai larg de experiențe și materiale psihologice decât explorarea unei vieți anterioare, 16% dintre participanți au relatat experiențe interpretate ca vieți anterioare.
Vezi studiul despre terapia prin regresie la persoanele care aud voci: https://regressionjournal.org/jrt_article/studies-on-the-effectiveness-and-client-satisfaction-in-past-life-or-reincarnation-therapy-ronald-vand-der-maesen-is/
3. Ronald van der Maesen – satisfacția clienților după terapia prin regresie
O altă cercetare realizată în Olanda a urmărit experiența și satisfacția persoanelor care trecuseră deja prin terapie prin regresie. Studiul a început în 1991, iar datele au fost colectate de la peste 400 de foști clienți ai unor terapeuți specializați în acest domeniu. Dintre aceștia, 327 au furnizat chestionare care au putut fi incluse în analiza finală.
Participanții au fost întrebați despre calitatea terapiei, relația cu terapeutul și schimbările observate după intervenție.
La șase luni, 58% dintre respondenți au raportat fie dispariția completă a simptomelor, fie o reducere substanțială a acestora.
Scorul mediu de apreciere a terapiei a fost 7,7 din 10, iar evaluările privind diferite aspecte ale procesului terapeutic s-au situat între 4,3 și 4,8 pe o scală de la 1 la 5.
Acest tip de studiu se bazează pe auto-raportare și ne arată cum au perceput clienții rezultatele terapiei și cât de satisfăcuți au fost de experiență.
Vezi cercetarea privind satisfacția clienților: https://regressionjournal.org/jrt_article/studies-on-the-effectiveness-and-client-satisfaction-in-past-life-or-reincarnation-therapy-ronald-vand-der-maesen-is/
4. Ronald van der Maesen – terapia prin regresie în sindromul Gilles de la Tourette
În 1995, același van der Maesen a investigat efectele terapiei prin regresie la persoane diagnosticate cu sindrom Gilles de la Tourette. Au participat inițial 21 de persoane, repartizate fie într-un grup de tratament, fie într-un grup de control pe listă de așteptare. Din cauza abandonurilor, doar 11 persoane au finalizat terapia și au rămas în analiza finală.
La un an după tratament, ticurile motorii prezentau o reducere medie de 46%, iar ticurile vocale o reducere medie de 48%. Participanții au evaluat terapia foarte pozitiv, cu un scor mediu de 8,9 din 10.
Eșantionul final este mic, așa că acest studiu are mai ales valoare exploratorie. În același timp, rezultatele au fost suficient de interesante încât să justifice întrebarea dacă această direcție merită investigată în studii mai ample și mai bine controlate.
Vezi studiul despre sindromul Gilles de la Tourette: https://www.ericjchristopher.com/wp-content/uploads/2011/04/Eric-J-Christopher-Master-Thesis.pdf
5. David Graham (EARTh Association for Regression Therapy) – „Does Regression Therapy Make a Difference?”
În 2022, David Graham a publicat, cu sprijinul comitetului de cercetare EARTh, un studiu amplu bazat pe experiența clienților care trecuseră prin terapie prin regresie. Au fost analizate 114 cazuri din 29 de țări. Scopul cercetării a fost să vadă dacă participanții observaseră schimbări după terapie, atât imediat, cât și pe termen mai lung.
84% dintre respondenți au raportat cel puțin o anumită ameliorare imediat după terapie. 50% au spus că simptomele lor dispăruseră în mare parte sau complet. Mai mult, 29% au raportat că starea lor a continuat să se îmbunătățească în timp după efectele inițiale ale terapiei.
Participanții au fost selectați dintre persoane care trecuseră deja prin terapia prin regresie și au completat ulterior un chestionar online. Prin urmare, vorbim despre un studiu retrospectiv, bazat pe auto-raportare, fără un grup de control. Asta înseamnă că rezultatele ne oferă informații despre experiența clienților.
Chiar și cu această limitare, un eșantion internațional de 114 cazuri oferă informații utile despre felul în care clienții percep efectele metodei.
Citește studiul complet „Does Regression Therapy Make a Difference?”: https://regressionjournal.org/jrt_article/the-clients-experience-survey-does-regression-therapy-make-a-difference-an-earth-research-report-david-graham-is-32/
6. Gunjan Y. Trivedi și Riri G. Trivedi – terapia prin regresie pentru anxietate și depresie asociată
Tot în 2022 a fost publicată o cercetare care a urmărit efectele terapiei prin regresie asupra anxietății generalizate și depresiei asociate. În grupul de regression therapy au participat 108 persoane.
Intervenția a inclus cinci întâlniri, dintre care una era consultația inițială, iar celelalte patru erau ședințe terapeutice. Cercetătorii au folosit două instrumente cunoscute de evaluare: GAD-7 pentru anxietate și Major Depression Inventory pentru depresie.
Scorul mediu de anxietate a scăzut de la 13,6 înainte de intervenție la 6,5 după intervenție. Pentru depresie, scorul mediu a scăzut de la 27,4 la 14,4. Ambele schimbări au fost raportate ca semnificative statistic.
În acest studiu, terapia prin regresie s-a concentrat în principal pe evenimente din viața actuală care păstrau o încărcătură emoțională. Așadar, studiul susține cercetarea asupra terapiei prin regresie ca metodă mai largă.
Participanții au putut alege între regression therapy și un protocol de autohipnoză. Grupurile aveau niveluri inițiale diferite de anxietate, iar autorii au precizat că o comparație directă între cele două intervenții nu era validă.
Citește studiul despre anxietate și depresie: https://regressionjournal.org/jrt_article/project-completion-report-regression-therapy-for-generalised-anxiety-and-associated-depression-gunjan-y-trivedi-and-riri-g-trivedi-is-32/
7. Bibiana Bistrich și Juan Alberto Etcheverry – terapia prin regresie în vieți anterioare pentru fobii
În 2018, medicii Bibiana Bistrich și Juan Alberto Etcheverry au publicat în The International Journal of Regression Therapy un studiu pilot despre folosirea terapiei prin regresie în vieți anterioare în tratamentul fobiilor. Cercetarea s-a desfășurat între 2014 și 2018, pe 12 pacienți cu vârste între 21 și 47 de ani, diagnosticați cu diferite tipuri de fobii. Nouă aveau fobii de animale, doi aveau fobie de sânge, iar unul o fobie situațională. Toți luau benzodiazepine, iar cinci făceau și terapie comportamentală.
Fiecare participant a făcut între două și trei ședințe de regresie, la interval de aproximativ două săptămâni. Procesul terapeutic a inclus experiențe de tip viață anterioară, viață intrauterină și naștere, iar în unele cazuri și experiențe din copilăria timpurie. Ședințele au durat între 90 și 120 de minute. Participanții au fost evaluați la o săptămână, la șase luni, la un an și apoi anual, până la trei ani.
Rezultatele au fost următoarele: după șase luni, cercetătorii au observat o reducere semnificativă atât a frecvenței, cât și a intensității simptomelor principale și secundare asociate fobiilor. Simptomele urmărite au inclus dificultăți de respirație, dureri în piept, palpitații, senzația de pericol iminent, agitație, leșin, hipotensiune și confuzie. În această perioadă, utilizarea medicației a putut fi redusă cu aproape 30%.
După un an, simptomele au rămas reduse, iar intensitatea celorlalte manifestări a continuat să scadă. Acest lucru a permis reducerea suplimentară a dozelor de medicație. În total, la 8 dintre cei 12 participanți, adică 66,6%, doza de medicație a putut fi redusă, iar 2 participanți, adică 16,6%, au întrerupt complet medicația.
Un rezultat important este și durata efectelor. La evaluarea de la trei ani, îmbunătățirile se mențineau, iar autorii raportează că nu au observat recurența simptomelor. Participanții au descris și o îmbunătățire a calității vieții, spunând că puteau face față unor situații care anterior erau greu de gestionat.
Autorii concluzionează că, în acest eșantion mic, terapia prin regresie în vieți anterioare a fost asociată cu o reducere importantă și de durată a simptomelor fobice și cu scăderea necesarului de medicație. În același timp, subliniază că rezultatele trebuie confirmate prin cercetări pe grupuri mai mari, pentru a putea trage concluzii aplicabile populației generale.
Citește studiul „Effectiveness of Past Life Therapy in the Treatment of Phobias”: https://regressionjournal.org/jrt_article/effectiveness-of-past-life-therapy-in-the-treatment-of-phobias-bibiana-bistrich-is-30/
Studii calitative și fenomenologice
Pe lângă studiile care încearcă să măsoare efectele terapiei prin regresie prin scoruri, simptome și evaluări înainte și după intervenție, există și o altă categorie de cercetări la fel de importantă: studiile calitative și fenomenologice. Acestea încearcă să înțeleagă ce trăiește omul în timpul unei astfel de experiențe, cum o interpretează și ce impact are asupra lui.
Pentru domeniul transpersonal, această perspectivă este esențială, pentru că multe dintre experiențele cercetate sunt complexe, greu de redus la un singur scor și foarte legate de sensul personal pe care îl capătă pentru cel care le trăiește.
8. David Furlong – stările modificate de conștiență în mai multe forme de terapie
În 2022, David Furlong a publicat un studiu calitativ în revista Consciousness, Spirituality & Transpersonal Psychology, în care a analizat experiențele oamenilor din patru tipuri de intervenții terapeutice: hipnoterapie, regresie în vieți anterioare, Internal Family Systems și Soul-Centred Healing.
Cercetarea a fost realizată prin metoda Grounded Theory, adică o metodă calitativă în care cercetătorul pornește de la experiențele relatate de participanți și caută teme și tipare comune, în loc să forțeze datele într-o teorie stabilită de la început.
Au fost realizate 12 interviuri: pentru fiecare dintre cele patru metode au fost intervievați un trainer, un practitioner și un client. Întrebarea centrală a fost: ce elemente comune apar atunci când oamenii intră în stări modificate sau extinse de conștiință în contexte terapeutice diferite?
Rezultatele au arătat mai multe teme comune. Participanții au descris experiența unui nivel transpersonal al conștienței, perceput ca depășind limitele identității obișnuite și ale vieții fizice actuale. Mulți au descris aceste experiențe ca parte dintr-un proces de individuație și de dezvoltare a conștienței.
Valoarea acestui studiu stă mai ales în faptul că include explicit regresia în vieți anterioare într-o cercetare comparativă alături de alte metode terapeutice cunoscute și caută ceea ce aceste experiențe au în comun, din perspectiva oamenilor care le trăiesc. Fiind un studiu pilot, cu doar 12 interviuri, rezultatele au valoare exploratorie.
Citește studiul complet al lui David Furlong: https://www.journal.aleftrust.org/index.php/cstp/article/view/33
9. Rotem Meidan și Ofra Mayseless – ce se întâmplă când un client vorbește în psihoterapie despre amintiri din vieți anterioare?
Un studiu foarte recent și extrem de relevant pentru practica terapeutică a fost publicat în 2025 de Rotem Meidan și Ofra Mayseless, de la University of Haifa. Articolul a trecut printr-un proces de evaluare de către specialiști din domeniu înainte de publicare și a apărut în revista Religions.
Cercetătoarele au plecat de la o întrebare simplă, dar foarte importantă: ce se întâmplă atunci când un om trăiește o experiență pe care o percepe ca amintire dintr-o viață anterioară și apoi încearcă să vorbească despre ea în psihoterapie?
Studiul a inclus 15 adulți, cu vârste între 26 și 69 de ani, care avuseseră astfel de experiențe și care se aflaseră în psihoterapie în perioada respectivă sau ulterior. Experiențele apăruseră în contexte diferite, inclusiv în imaginație ghidată, lucru corporal, respirație holotropică sau hipnoză.
Participanții au fost intervievați în profunzime, iar cercetătorii au analizat în profunzime felul în care participanții și-au trăit și au dat sens experiențelor relatate. Pe scurt, această abordare încearcă să înțeleagă cum este trăită experiența din interior și ce sens îi atribuie persoana care o trăiește.
Participanții au descris aceste experiențe ca fiind foarte vii și, în multe cazuri, profund transformatoare. În același timp, mulți au ezitat să le povestească terapeuților lor, de teamă că vor fi judecați, ridiculizați sau considerați patologici.
Atunci când experiențele au fost împărtășite, reacțiile terapeuților au variat foarte mult. În situațiile în care terapeutul a răspuns cu deschidere și respect, participanții au descris un proces mai bun de integrare a experienței.
În cazurile în care terapeutul a respins experiența relatată sau a tratat experiența ca pe un semn de patologie, unele persoane au descris afectarea relației terapeutice, scăderea încrederii și chiar renunțarea la terapie. Autorii vorbesc explicit, în anumite cazuri, negative asupra clientului și asupra procesului terapeutic..
Aici este un aspect foarte important: cercetătorii nu încearcă să demonstreze dacă acele amintiri provin sau nu din vieți anterioare. Ei studiază experiența psihologică a persoanei și modul în care aceasta este primită în psihoterapie. Din punct de vedere clinic, aceasta este o distincție esențială.
Un terapeut poate lucra profesionist cu sensul, emoțiile și impactul unei experiențe asupra clientului chiar și atunci când întrebarea despre natura ultimă a acelei experiențe rămâne deschisă.
Studiul introduce și conceptul de Spiritual-Psychoeducation, propus ca posibil cadru prin care terapeuții să poată aborda cu mai multă competență experiențele spirituale neobișnuite aduse de clienți în cabinet.
Pentru un profesionist, studiul acesta ridică o întrebare foarte serioasă: ce facem atunci când experiența clientului depășește propriul nostru sistem de credințe sau modelul teoretic în care am fost formați? Iar pentru omul care a trăit o experiență greu de explicat, concluzia este la fel de importantă: felul în care experiența este ascultată și integrată poate contează mult pentru procesul terapeutic.
Citește studiul publicat de University of Haifa: https://cris.haifa.ac.il/en/publications/should-i-share-patients-reflections-on-disclosing-past-life-memor/
Cercetări experimentale asupra regresiei în „vieți anterioare”
10. Nicholas P. Spanos și colaboratorii – cum se formează identitățile de tip „viață anterioară” în hipnoză
În 1991, Nicholas Spanos și echipa sa au publicat în Journal of Personality and Social Psychology o cercetare formată din patru studii experimentale despre regresia hipnotică în vieți anterioare.
Întrebarea centrală a fost dacă identitățile care apar în astfel de regresii sunt influențate de așteptările participantului, de credințele lui și de sugestiile oferite în timpul hipnozei.
Primul rezultat este important: apariția unei identități de tip „viață anterioară” nu a fost asociată cu indicatori de psihopatologie. Cu alte cuvinte, simplul fapt că o persoană relatează o astfel de experiență în hipnoză nu înseamnă, prin el însuși, existența unei tulburări psihice.
În studiile următoare, cercetătorii au arătat însă că așteptările transmise de hipnotizator puteau influența conținutul identității relatate. De asemenea, hipnotizabilitatea a fost asociată cu intensitatea subiectivă a experienței: persoanele mai hipnotizabile tindeau să trăiască experiența mai viu. În schimb, credințele anterioare despre reincarnare au fost asociate cu cât de credibilă considera persoana că este experiența trăită.
Pentru practica terapeutică, concluzia este foarte importantă. Felul în care terapeutul formulează întrebările și sugestiile poate influența materialul care apare. Asta susține foarte clar necesitatea unei abordări non-directive, a întrebărilor deschise și a unei formări serioase în lucrul cu hipnoza și regresia.
Citește studiul publicat în Journal of Personality and Social Psychology: https://psycnet.apa.org/doiLanding?doi=10.1037/0022-3514.61.2.308
11. Young Don Pyun și Yun Joo Kim – ce influențează apariția amintirilor de tip „viață anterioară”?
În 2009, Young Don Pyun și Yun Joo Kim au publicat în International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis un studiu experimental pe 64 de bărbați tineri, cu vârste între 21 și 23 de ani. Fiecare participant a trecut prin trei regresii hipnotice în vieți anterioare.
Cercetătorii au vrut să vadă dacă apariția acestor experiențe este legată mai ales de hipnotizabilitate sau de credința prealabilă în existența vieților anterioare. Rezultatul a fost foarte interesant.
Hipnotizabilitatea a avut o influență semnificativă asupra probabilității ca o persoană să producă o experiență de tip viață anterioară. Cu cât hipnotizabilitatea era mai mare, cu atât creștea probabilitatea apariției unei astfel de experiențe.
În schimb, simpla credință prealabilă în vieți anterioare nu a avut un efect semnificativ asupra apariției experienței. Asta este important, pentru că o explicație simplistă ar fi că oamenii relatează astfel de experiențe doar pentru că deja cred în reincarnare. Studiul acesta arată că lucrurile nu sunt așa.
Cercetătorii au observat însă și că fondul cultural și religios influențează conținutul experienței. De exemplu, în studiul coreean au apărut și identități animale, în timp ce într-un studiu canadian menționat de autori toate identitățile raportate erau umane.
Aici avem o distincție foarte utilă: faptul că o experiență apare spontan în hipnoză este una, iar felul în care este construită și interpretată prin filtrele culturale ale persoanei este alta.
Citește articolul în International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis: https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/00207140902881031
12. Young Don Pyun – cât de mult poate influența sugestia identitatea dintr-o regresie?
În 2015, Young Don Pyun a publicat un alt experiment în International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, de data aceasta concentrat direct pe rolul sugestiei în formarea unei identități de tip „viață anterioară”. Au fost realizate două experimente, în care cercetătorii au ales în prealabil o identitate istorică reală și o identitate fictivă.
După inducția hipnotică, participanților li s-a sugerat subtil, de trei ori, identitatea respectivă în timp ce erau ghidați către o presupusă viață anterioară.
Rezultatul a fost foarte clar: 5 dintre cei 6 participanți au produs exact identitatea care le fusese sugerată. Mai mult, relatările lor au inclus detalii emoționale și istorice care corespundeau identității sugerate. Autorul concluzionează că sugestia poate avea un rol major în formarea identităților relatate în regresia hipnotică.
Acesta este unul dintre cele mai importante studii pentru practica profesionistă a terapiei prin regresie. El spune că terapeutul are o responsabilitate enormă în felul în care conduce procesul. De aceea, în lucrul profesionist folosim întrebări deschise, pornim de la ceea ce apare spontan și evităm să introducem informație în experiența clientului.
Citește articolul în International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis: https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/00207144.2015.1031557
Studii de caz și investigații ale materialului apărut în regresie
Studiile de caz urmăresc în profunzime experiența unei singure persoane sau a unui număr foarte mic de persoane și încearcă să înțeleagă ce apare în regresie, cum se leagă acel material de simptome, de istoria personală sau de procesul terapeutic și ce semnificație poate avea.
Un studiu de caz nu poate demonstra eficiența generală a unei metode, dar poate scoate la lumină fenomene neobișnuite, poate ridica întrebări relevante și poate deschide direcții pentru cercetări ulterioare.
13. Giancarlo Lucchetti și colaboratorii – legături între materialul apărut în regresie și afecțiuni medicale rare
În 2013, Giancarlo Lucchetti și colaboratorii au publicat în revista EXPLORE un studiu de caz despre un bărbat de 38 de ani care, în timpul unei sesiuni de regresie, a relatat experiențe pe care le-a interpretat ca provenind din vieți anterioare. Articolul este inclus în baza de date PubMed și a fost evaluat de specialiști înainte de publicare într-o revistă științifică.
Ceea ce a atras atenția cercetătorilor a fost faptul că anumite imagini și evenimente relatate în regresie păreau să corespundă cu trei condiții medicale rare ale participantului: o blocare izolată a arterei coronare drepte, o zonă de țesut gras din abdomen care a rămas fără alimentare cu sânge și s-a deteriorat și o anomalie rară a arcului aortei.
În regresie, bărbatul a descris, printre altele, imaginea unui preot care își provoca o rană în zona toracică și o scenă în care era lovit în zona cervicală și a spatelui cu o armă medievală. Autorii au observat corespondențe între aceste zone corporale și afecțiunile sale medicale.
Și aici este important felul în care este citit studiul. Autorii nu afirmă că au demonstrat existența unei vieți anterioare. Ei discută mai multe explicații posibile, inclusiv reincarnarea, fantezia și falsele amintiri, și subliniază nevoia unor metodologii mai robuste pentru investigarea unor astfel de cazuri.
Citește studiul pe PubMed: https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/24199777/
14. Masayuki Ohkado și colaboratorii – un caz de xenoglosie apărută în regresie
În 2009, Masayuki Ohkado, Katsumi Inagaki, Nobuhiro Suetake și Satoshi Okamoto au publicat un articol despre un caz de xenoglosie apărut în timpul unei regresii hipnotice. Studiul a apărut în Journal of International Society of Life Information Science.
Xenoglosia este termenul folosit pentru situațiile în care o persoană pare să folosească o limbă pe care, conform informațiilor disponibile, nu a învățat-o în mod obișnuit.
Cercetătorii au analizat cuvintele rostite de participantă în timpul hipnozei și informațiile biografice pe care aceasta le-a furnizat în legătură cu experiența relatată. Cazul era legat de limba nepaleză și de informații despre Nepal. Autorii au considerat că datele obținute sunt compatibile cu ceea ce ei numesc „ipoteza reincarnării”.
Citește articolul pe J-STAGE: https://www.jstage.jst.go.jp/article/islis/27/2/27_KJ00005702783/_article
15. Shivam Gupta, Vijay Girdhar, Amita Puri și Srishti Bhatt – regresia în vieți anterioare și experiențe din apropierea morții
În 2025, Shivam Gupta și colaboratorii au publicat un studiu de caz despre o femeie de 42 de ani care a beneficiat de terapie prin regresie în vieți anterioare și care relata, de asemenea, experiențe din apropierea morții.
Articolul urmărește experiențele apărute în timpul regresiei și felul în care acestea au fost integrate în sensul personal și terapeutic al participantei. Aici accentul este mai degrabă fenomenologic și clinic decât experimental. Cu alte cuvinte, autorii încearcă să înțeleagă cum este trăită experiența, ce semnificație îi acordă persoana și cum se integrează ea în procesul terapeutic.
Un astfel de studiu documentează în detaliu modul în care asemenea experiențe apar și sunt procesate într-un context terapeutic.
Citește studiul integral: https://medcraveonline.com/AHOAJ/exploring-reincarnation-and-near-death-experiences-a-case-study-of-past-life-regression-therapy.html
16. Zelda G. Knight – imaginile din vieți anterioare ca punte către inconștient
Un studiu de caz foarte interesant din perspectiva psihologiei transpersonale este cel publicat în 1998 de Zelda G. Knight, Ph.D., în The International Journal of Regression Therapy.
Cazul urmărește procesul unei femei de 53 de ani, numită în articol „Marian”, care a intrat spontan în stări neobișnuite de conștiență în timpul psihoterapiei transpersonale. În aceste stări apăreau emoții intense, senzații corporale și imagini care, treptat, se organizau în povești percepute de clientă ca experiențe din alte vieți.
Unele scene erau traumatice și erau însoțite de durere corporală, teamă, pierdere, abuz sau alte emoții puternice. În paralel, apăreau și amintiri biografice din viața actuală, legate de teme asemănătoare.
Knight interpretează aceste experiențe într-un cadru transpersonal și jungian. Accentul articolului cade pe rolul psihologic al imaginilor apărute. Autoarea le privește ca pe niște povești ale inconștientului, capabile să exprime conflicte, emoții blocate și procese profunde de transformare.
În cazul Marian, aceste experiențe au fost asociate cu un proces de integrare, cu recuperarea unor aspecte ale sinelui și cu ceea ce psihologia transpersonală numește urgență spirituală (un proces de transformare psihospirituală profundă).
Pentru profesioniști, studiul este interesant pentru că arată cum materialul de tip „viață anterioară” poate apărea spontan, în cadrul psihoterapiei, fără ca terapeutul să pornească neapărat cu intenția de a induce o astfel de experiență.
Citește studiul complet al Zeldei G. Knight: https://regressionjournal.org/jrt_article/bridges-unconscious-living-images-case-study-zelda-g-knight-is-16
Cercetare mai largă asupra amintirilor din vieți anterioare, independentă de terapie
Există și o zonă de cercetare care merge dincolo de terapia prin regresie și studiază direct relatările despre amintiri din presupuse vieți anterioare. Aici cercetătorii nu pornesc de la experiențe induse prin hipnoză, ci de la amintiri apărute spontan, de cele mai multe ori la copii.
17. Lucam J. Moraes și colaboratorii – ce arată literatura academică despre amintirile din vieți anterioare?
În 2021, Lucam J. Moraes, Gabrielle Barbosa, João Pedro Castro, Jim B. Tucker și Alexander Moreira-Almeida au publicat online o analiză care a adunat și cartografiat cercetările existente pe această temă, apărut ulterior în 2022 în revista EXPLORE.
Un astfel de analiză complexă are un scop diferit de un studiu clinic. El îsă ofere o imagine de ansamblu asupra cercetărilor care există deja într-un domeniu: câte studii există, ce metodologii folosesc, ce populații au fost investigate și unde sunt principalele limite ale literaturii disponibile.
Autorii au căutat literatura științifică în șase baze de date importante: Scopus, Web of Science, PubMed/MEDLINE, PsycINFO, SciELO și OpenGrey. Au inclus doar studii observaționale publicate în reviste academice și au identificat 78 de cercetări despre persoane care relatau spontan amintiri atribuite unor vieți anterioare.
Autorii au exclus în mod intenționat amintirile produse prin hipnoză sau alte metode de inducție. Așadar, acest review studiază un fenomen diferit de regresia terapeutică: experiențele care apar spontan, fără ca persoana să fie ghidată să acceseze o viață anterioară.
Rezultatele arată că 84% dintre studiile analizate au fost realizate pe copii, iar Asia a fost regiunea cel mai frecvent investigată, cu 58 de studii. Ca metodologie, 60% dintre cercetări au fost studii de caz. Restul au inclus studii case-control, studii transversale și studii de cohortă. Interviul a fost metoda folosită cel mai frecvent, în 73% dintre cercetări, iar analiza documentelor a apărut în aproximativ jumătate dintre ele.
Cercetătorii au analizat mai mult decât simplele relatări despre o altă viață. În 74% dintre studii au fost investigate și comportamente neobișnuite asociate acestor amintiri, iar în 37% au fost analizate semne din naștere sau malformații despre care se presupunea că ar putea avea o legătură cu circumstanțele relatate ale unei morți anterioare.
Aceste studii arată că fenomenul relatărilor spontane despre vieți anterioare a fost suficient de consistent și de repetitiv încât să genereze zeci de studii academice, realizate prin metodologii observaționale diferite.
Citește articolul integral în EXPLORE / ScienceDirect: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1550830721000951
Ce putem spune, în acest moment?
Când punem cap la cap toate aceste cercetări, imaginea care se conturează este una clară: terapia prin regresie este un domeniu care a început deja să fie cercetat, iar studiile existente arată rezultate suficient de consistente cât să justifice continuarea acestei direcții.
Avem studii care arată reducerea unor simptome, îmbunătățiri raportate de clienți, efecte care se mențin în timp, date despre experiențele transpersonale și despre modul în care aceste experiențe pot contribui la procesul de integrare și vindecare.
Numărul studiilor este, deocamdată, redus în comparație cu alte domenii ale psihoterapiei. Asta ține și de faptul că vorbim despre o zonă aflată încă la începutul dezvoltării sale academice. Direcția, însă, este deja vizibilă.
Există două aspecte importante care merită înțelese atunci când vorbim despre cercetarea în terapia prin regresie.
Primul ține de natura experiențelor transpersonale. Aceste experiențe sunt individuale și ne replicabile identic după un șablon. Tocmai această unicitate face cercetarea mai dificil de standardizat după modelele clasice, în care aceeași intervenție este repetată aproape identic de la un participant la altul.
În terapia prin regresie, procesul se construiește în funcție de ceea ce apare pentru fiecare persoană, iar acest lucru cere metode de cercetare suficient de flexibile încât să surprindă atât rezultatele măsurabile, cât și complexitatea experienței în sine.
Al doilea aspect este legat de resurse. Cercetarea serioasă presupune costuri extrem de mari. Sunt necesare echipe, participanți, evaluări, terapeuți formați, follow-up, analiză statistică, publicare și, în studiile mai ample, infrastructură academică. În acest domeniu, una dintre principalele limite de până acum a fost lipsa bugetelor necesare pentru proiecte mari. De aceea vedem frecvent studii calitative, studii de caz și cercetări pe grupuri mai mici.
Asta nu anulează valoarea datelor existente. Înseamnă că domeniul are nevoie de mai multe resurse pentru a putea produce cercetări mai ample, cu eșantioane mai mari și designuri mai complexe.
Avem deja suficiente rezultate cât să vedem o direcție. Avem suficiente întrebări cât să știm că merită mers mai departe. Și avem nevoie de contextul academic și financiar care să permită extinderea cercetării.
Sper ca în anii următori să vedem tot mai multe colaborări cu universități, mai multe echipe interdisciplinare și mai multe fonduri dedicate acestui tip de cercetare. Pentru că un domeniu evoluează și mai bine atunci când este studiat, iar terapia prin regresie are deja o bază de cercetare care merită dusă mai departe.