Povestea Roxanei – „Nu merit!”
Era cea de-a treia ședință pe care o aveam împreună cu Roxana când mi-a spus că unul dintre lucrurile care au urmărit-o în permanență din vremea copilăriei este un oarecare complex de inferioritate venit dintr-o convingere interioară că „nu merită”. Astfel, intenția a fost să descoperim sursa acestei convingeri, momentul în care ea s-a format și să o eliberam.
Intrând în primul moment al regresiei, Roxana a perceput mult fum, multă agitație și o mulțime de femei care râdeau. Era un subsol. Era o casă de toleranță în acel spațiu. Apoi s-a vizualizat într-o cameră cu un domn care o îmbrâncea și îi spunea: „Ești o desfrânată. Ți-am spus să renunți!”. O amenința apoi că o părăsește. Ea l-a rugat să o ia cu el, promițându-i că nu se va mai întâlni cu niciun bărbat.
În următorul moment era în interiorul unei case mari cu formă circulară. Era împreună cu un băiețel și o fetiţă. Știa că este angajată acolo să aibă grija de ei. Deși se juca cu copiii simțea că îi este dor de viața ei, că vrea să se întoarcă.
Am mers mai departe și s-a văzut întinsă pe jos, înapoi în acea casă de toleranță, era beată. Domnul acela pe care îl văzuse anterior o lovea brutal și îi spunea că nu este bună de nimic. A încercat în zadar să facă din ea o doamnă. Apoi a plecat. În urma lui ea a rămas cu gândul că „Are dreptate. Merit doar să fiu acolo unde sunt.”
Ultimele clipe ale vieții au găsit-o în pat, bolnavă simțind scârbă de ea însăși. Era o femeie lângă ea care o îngrijea. I-a cerut femeii să cheme un preot, iar ca răspuns servitoarea a început să râdă spunându-i că niciun preot nu va veni să vorbească cu ea. A părăsit acea viață cu o senzație de gol și cu gândul că „Iubirea nu este pentru una ca mine. Trebuie să fii pur ca să meriți iubire”.
N-am întors apoi înapoi la primul moment semnificativ din viața respectivă. Acesta era legat de o întâmplare din vremea copilăriei când un băiat a violat-o într-o pădure, moment la care s-a creat dezgustul atât față de propria ei persoană cât și față de bărbați.
Am aflat că singurele momente de bucurie de atunci erau cele în care petrecea timp cu prietene ei din acel subsol, din acea casa de toleranță.
În partea de transformare am lucrat pe iertarea celor care o răniseră în acea viață, precum și pe iertarea de sine, iar această ultimă parte a fost cea mai puternica. A fost nevoie să-și accepte experiența de atunci ca parte din drumul sufletului ei și să înțeleagă că deciziile luate cu câteva sute de ani în urma nu înseamnă nimic despre ea astăzi, că sufletul ei are dreptul și merită ce este mai bun.
Mi-a spus ulterior că procesul a ajutat-o să se debaraseze de acea convingere și implicit de sentimentul de inferioritate. Astfel ea se poate raporta diferit la oameni și se poate bucura de viață.
Dacă ți-a plăcut acest articol sau simți că ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui și prietenilor tăi.
Îți trimit lumină și iubire,
Ruxandra