Blog

Dezvoltare Personala

Am întâlnit-o pe Elena în urma cu câţiva ani ca participantă la un curs pe care l-am susţinut. Este o femeie tânără, la vremea aceea avea 32 de ani, frumoasă şi cu o carieră impresionantă. La prima vedere părea foarte sigură pe sine, însă ochii trădau o tristețe interioară înăbușită.

Cu greu putea vorbi despre ceea ce se întâmplă în viața sa. Iubitul ei p părăsise după mulți ani de relație și suferea foarte tare. Îi părea că nu poate trece peste acel eveniment din viața sa și se simțea ca și cum ar fi închisă. Ar fi vrut să vorbească cu cei care îi erau apropiați despre suferința ei, dar simțea că nu poate să se deschidă nici măcar în fața lor. Ar fi vrut să plângă în brațele lor și credea că asta ar ajuta-o, dar ceva din interior nu-i permitea. Credea că este datoare să pară puternică, să nu lase pe nimeni să observe că era rănită.

A intrat în regresie uşor. S-a descoperit că fiind o tânără de de 19 ani. Era singură într-o superbă grădină englezească. Putea vedea puţin mai încolo şi casa foarte mare în care locuia. Ştia că este proprietatea familiei sale. Știa intuitiv că se afla în Anglia secolului XIX. Purta o rochie frumoasă, bogată, lungă, roz piersică, iar în picioare avea un fel de botine.

În următorul moment se plimba în aceeaşi grădină în compania unui bărbat tânăr, elegant. Nu-i putea vedea faţa, dar ştia că este logodnicul ei. Era foarte fericită. Râdea zgomotos, bucurându-se compania lui.

Am mers mai departe și de data aceasta s-a mutat într-un moment în care s-a regăsit în dormitorul său. Erau acolo cu câteva fete din casă. Una dintre ele îi pieptăna părul. Simțea o tristeţe sfâşietoare pe care nu o lăsa să se vadă în exterior. Ştia că el a plecat. Nu ştia unde sau de ce, doar că îi venea să urle de durerea pierderii lui. Nu putea. Familia i-a interzis să sufere. Statutul social o obliga să fie puternică. “Lacrimile și exprimarea durerii sunt semne de slăbiciune şi sunt inacceptabile” spunea ea. Dar durerea era acolo.

Restul vieţii ei s-a derulat precum un film din care nu mai simțea că face parte. Era doar un spectator al vieții sau mai degrabă o statuie martor. Durerea plecării subtile a omului drag a măcinat-o până în ultima clipă.

În momentul în care şi-a părăsit corpul fizic a luat cu ea aceasta durere şi decizia de a păstra toate aceste sentimente pentru sine, de a nu lăsa pe nimeni din exterior să-i ştie suferinţa.

A conştientizat că a lăsat acea suferinţă să o macine și să îi fure viaţa de dragul aparenţelor. Am eliberat acea durere precum și legământul tăcerii. A luat decizia că acum poate vorbi despre sentimentele ei cu cei dragi fără teamă de a fi judecată sau considerată slabă.

Două săptămâni mai târziu mi-a spus: „Ştiu acum că nu trebuie să trec singură prin asta. A dispărut presiunea de a afişa mereu că sunt puternică. Mă obosea. Mi-este mult mai bine acum, simt cum îmi recâştig pacea şi echilibrul”. În mod evident energia ei era foarte diferită.

Dacă ți-a plăcut acest articol sau simți că ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui și prietenilor tăi.

Îți trimit lumină și iubire,

Ruxandra

Cosul meu
Folosim Cookie-uri pentru a personaliza conținutul acestui website, pentru a oferi functionalități specifice, dar și pentru a analiza traficul. Înainte să accesezi acest website, iți recomandăm să citești Politica de Confidentialitate. Cookie-urile pot fi dezactivate oricând din setarile browser-ului.